Cine se teme de lupul cel mare şi rău numit ACTA? (comentarii deschise)

România a semnat azi laToky oacordul ACTA privind protecţia proprietăţii intelectuale pe internet. Ţara noastră este una dintre cele 21 de state ale Uniunii Europene care s-au alăturat în acesă direcţie Statelor Unite, Australiei, Coreei de Sus şi Noii Zeelande.

ACTA, prescurtarea de la Anti-Counterfeiting Trade Agreement, conţine o serie de standarde având ca scop declarat împiedecare pirateriei online şi a tranzacţionării prin intermediul inernetului a produselor contrafăcute.

Potrivit grupurilor de protecţie a utilizatorilor de internet pentru punerea în aplicare a acestor standarde va fi nevoie ca furnizorii de servicii de acest gen să desfăşoare activităţi de supraveghere care pot viola intimitatea persoanei.

„1984”?

Fapul că intruziunea în spaţiul privat al individului este în cazul democraţiilor occidentale o excepţie a cărei fundamentare trebuie să aibă la bază decizia anume a unei instanţe judecătoreşti creează acordului cea mai semnificativă deficienţă din punct de vedere juridic.

Informaţii pot fi strînse uşor despre oricine. O fac nu doar instituţiile de urmărire ale staului dar chiar şi cele private. Faptul că nu sîntem urmăriţi într-un anumit moment, de cineva care o face în mod legal sau nu, justificat sau nu este doar o întâmplare. Nu trebuie să ne facem iluzii.

Evul Mediu ne oferă exemplele pereţilor străpunşi de ţevi de alamă sau a potretelor cu ochi amovibili care le puteau permite unora să îi supravegheze pe alţii. Perioada comunistă a adus cu sine formele cele mai ample de supraveghere a individului în sfera sa privată de pînă acum – era de notorietate faptul că scrisorile trimise din Occident ajungeau la destinatar re-lipite, la fel şi „clack”-ul sonor pe care vorbitorii îl auzeau în timpul convorbirii telefonice.

Dacă opinia grupurilor de apărare a drepturilor utilizatorilor de internet privind instaurarea unor sisteme de supraveghere continuă şi nediferenţiată a indivizilor se va adeveri atunci am putea spune că am urcat încă o treaptă în materia „mecanismelor de intruziune în sfera privată” a individului.

Organele de urmărire penale obţin cu ajutorul mijloacelor de interceptare numeroase informaţii despre indivizii pe care îi au în atenţie ca suspecţi. Ele nu le pot, însă, folosi pe toate în instrumentarea cazurilor ci doar pe acelea obţinute în baza unui mandat legal.

Este de văzut dacă nu cumva normele care vor reglementa punerea în aplicare a acordului ACTA nu vor intra cumva în conflict cu ce reglementează urmărirea penală a individului sub alte aspecte decît cele privind încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală în spaţiul virtual. La urma urmei dacă poţi folosi împotriva unui individ informaţii strînse fără un mandat judecătoresc în cazul piratării unui film de ce nu ai putea folosi şi informaţii strînse tot fără mandat judecătoresc în cazul cuiva care găzduieşte un bordel clandestin?

Sărirea din schema a judecătorului care trebuie să dea un mandat pentru a supraveghea poate împinge lumea într-o distopie orweliană. Va rebui să ne obişnuim cu ideea că pînă şi cele mai intime dintre lucrurile noastre care îmbracă forma „biţilor” sînt cunoscute de alţii. Pentru unii exhibiţionişti aceasta poate fi chiar foarte plăcut-

Un puternic stimulent pentru… Piaţa Neagră

La nivel practic piaţa neagră a produselor piratate  nu va avea de suferit prea mult. Dimpotrivă. Odată cu închiderea Magaupload de pe urma căruia “piraţii” nu obţineau niciun venit direct din descărcarea filmelor va renaşte vechea piaţa neagră a DVD-urilor piratate vândute la colţul întunecat al străzii.

Siturile de „sharing” sau torrents au dat o lovitură mortală acum 5-10 ani celor care dezvoltaseră o industrie din piratarea, imprimarea şi vinderea clandesină a copiilor pirat ale filmelor, jocurilor sau softurilor.

Înainte de mult blamatul „Magaupload” îi vedeai peste tot pe comercianţii acestei pieţe negre dispuţi să îţi vîndă ultimul film lansa pe ecrane la mai putin de un sfert din preţul unui bilet la cinema si cu o infinitate mai puin decit preţul unui DVD original. Şi cu aceasă super-ofertă ei făceau milioane de lei sau dolari.

Apariţia Megaupload le-a distrus afacerea. Nu mai avea nimeni nevoie să cumpere ceva ce putea descarca şi singur.

Astfel ACTA nu face altceva decât să învie din morţi un sector un sector al pieţei negre crezut de mult mort. Noii antreprenori ai acestuia vor profita de pe urma cîştigurilor şi vor urma cerinţa pieţei investind tot mai mult în …piratare.

România vazută de analiştii străini. Barclays: Protestele continuă dar guvernul nu cade

Violenţa cu care protestele de la Bucureşti au debutat în ultimele zile ale celei de a doua  săptămâni din acest an a stârnit interesul analiştilor străini aproape adormiţi pînă în acel moment de seria monotonă a moţiunilor de cenzură depuse de opoziţie şi respinse fără nicio emoţie de majoritate. La nivelul străzii părea să se fi inversat echilibrul politic existent la nivelul legisativului iar cursul evenimentelor părea să nu poată fi anticipat.

Posibilitatea ca aceste proteste să conducă la cădere a guvernului sau chiar la o demisie a Preşedintelui generând o criză politică de mare amploare a fost luată în calcul fiind făcută imediat conexiunea cu faptul că România, o ţară aflată în vecinătatea Greciei şi a Ungariei, atât din punctul de vedere al plasării geografice cât şi al percepţiei economice,  are un accord cu Fondul Monetar Internaţional care depinde încă de respectarea la termen a unor angajamente.

Stingerea focarului de violenţă din zona “Piaţa Universităţii-Piaţa Unirii” dar şi nuanţarea mesajelor celor care în toată acestă perioadă au ieşit în stradă – mai ales detaşarea protestatarilor faţă de clasa politică în general – i-a determinat pe analiştii străini să renunţe la a mai lua în calcul cel mai rău scenariu pentru România.

Percepţia generală asupra ţării este în liniile sale esenţiale acceaşi cu cea de dinaintea protestelor, acestea fiind asociate cu frustrările sociale determinate de măsurile de auseritate şi nemulţumirile generate de comportamentul clasei politice.

Un astfel de punct de vedere este exprimat de cei de la Barclays într-o analiză la zi a situaţiei din România.

„Protestele anti-guvernamentale continuă de 11 zile în România. Protestatarii cer demisia preşedintelui Băsescu, demisia cabinetului Boc şi alegeri anticipate. Este foarte puţin probabil ca aceste lucruri să se întîmple. Preşedintele Băsescu se află în cursul celui de al doilea mandat al său de cinci ani, fiind reales în decembrie 2009; mandatul său actual durează pînă la finalul lui 2014. Alegerile parlamentare ar trebui să aibă loc pînă în  decembrie acest an fiind deja programate pentru noiembrie”

Referitor la cauza protestelor analiza celor de la Barclays indică faptul că deşi iniţial nemulţumirile au avut ca obiect Legea Sănătăţii pe parcurs ele au făcut referire la situaţia grea creată la nivel social de măsurile de ajustare structurală care au redus standardul de viaţă al marii majoriăţi a românilor frînînd şi reluarea unei creşteri economice semnificative.

„ Protestele au depăşit repede problema sănătăţii. În acest moment cei adunaţi în stradă îşi manifestă insatisfacţia faţă de programul de ajustări structurale din 2010 în care a fost înclusă reducerea cu 25% a salariilor din domeniul public şi cu 15% a beneficiilor sociale, îngheţarea pensiilor şi o majorare cu 5pp a TVA-ului. Aceste măsuri au redus standardul de viaţă împiedecând economia să crească în mod semnificativ.

Un aspect important asupra căruia analiza Barclays se opreşte se referă şi la motivele care au determinat Cabinetul în funcţie să adopte măsurile acum contestate în stradă.

„Reformele au fost necesare pentru a aduce deficitul fiscal în limitele ţintei de 3% din PIB (aşa cum solicită prevederile Uniunii Europene) după ce majorările de salarii şi pensii mult prea generoase din 2008 au generat un deficit mult mai mare”

Analiză remarcă totodată buna performaţă a cabinetului în domeniul bugetar.

„Performanţa fiscală a fost pozitivă în 2011, deficitul atingând probabil limita de 4,4% din PIB, astfel încît obiectivul atingerii ţintei de 3% din PIB în 2012 apare ca fiind unul posibil”

În final analiza pare să accepte protestele din Bucureşti şi din restul ţării ca pe o nouă „normalitate” a vieţii din România, mizând pe manifestarea lor paşnică fără a exclude total din scenariu eventuale episoade violente.

(material exclusiv. Pentru preluare sau citare se va indica sursa cu link la postare)

„Urs” şi „Dragon” – de ce americanii trebuie să uite cuvântul “îngrădire”

Incertitudinile cu privire la configuraţia noului sistem internaţional sînt din ce în ce mai puţin numeroase. Datele cele mai importante ale ecuaţiei sînt cunoscute – Vom avea o superputere (una singură) şi aceasta va fi Statele Unite, care va căuta să îşi apere statutul în faţa ţărilor în comportamentul cărora va percepe o ameninţare sau o contestare a statutului său, ea va avea un singur competitor (tot unul singur) şi acesta va fi China, în mod natural epicentrul sistemului care va lua contur din interacţiunile dintre acesta două va fi spaţiul „dintre ele”.

Cel mai porivit indiciu asupra acestei proiecţii ne-a fost oferită săptămîna trecută. Mai întâi preşedintele american Barack Obama prezentând noua strategie naţională de securitate a indicat regiunea „Asia Pacific” ca fiind una „critică”. Mai apoi prin intermediul unui editorial publicat de unul dintre comentatorii „oficiali” de politică exernă, Beijingul a răspuns că îşi doreşte ca SUA să aibă în regiune un rol „constructiv şi nu unul care să conducă la conflicte”. Ambele discursuri merită analizate.

Calificând regiunea Asia Pacific drept critică pentru Statele Unite, administraţia de la Washington a indicat şi faptul că vede în emergenţa Chinei ca putere cu anvergură globală principalul motiv de îngrijorare. Este şi o „mănuşă aruncată” şi recunoaşterea unui nou statut. Nuanţându-şi poziţia faţă de această anunţată creştere a prezenţei americane în imediata sa vecinătate, China îşi revendică şi regiunea (prin afirmarea intereselor sale de securitate) acceptând prin aceasta şi provocarea globală (ea nu acceptă să fie îngrădită la nivelul perimetrului Asia-Pacific pentru că vrea să aibă acces la întreagă lume) dar alege ea tipul interacţiunii (pentru că refuzând să pozeze într-un hegemon a cărui sferă de influenţă a fost încălcată şi propunând un tip de înţelegere reciproc avantajos obligă America să ia în calcul nişte beneficii ale păcii care se vor dovedi oricând un „stimulent” foarte puternic în faţa oricărui impuls războinic). Răspunsul Beijingului la noua poziţionare a Washingonului va defini întregul cadru de interacţiune în cadrul sistemului internaţional. Metaforic vorbind americanii au ales să îi invite pe chinezi la dans, dar chinezii au ales şi muzica şi paşii.

Niciuna dintre teoriile, modelele şi afirmaţiile făcute în timpul Războiului Rece despre interacţiunea dintre două superputeri, despre confruntarea la nivel global dintre capitalism şi comunism sau cea dintre democraţie şi totalitarism, despre SUA şi despre China, nu mai este valabilă.

Cifra care va defini numărul puterilor de la vârful sistemului internaţional va fi din nou „2”. SUA va fi superputerea autentică şi China challangerul. Pentru America totul pare cunoscut (şi în timpul Războiului Rece tot ea a fost super puterea autentică) dar nu este pentru că partenerul nu este doar altul ci se comportă altfel. Deşi vom avea din nou 2 jucători relevanţi fiecare reprezentând cele două modele politice opuse nu vom avea niciun nou Război Rece.

Războiul Rece nu a fost un produs al combinaţiei de factori: 2 puteri, două sisteme politice opuse. Atât bipolarismul strategic cât şi confruntarea ideologică s-au datorat faptului că pentru URSS strategia jocului de super putere a presupus crearea unei sfere de influenţă prin export de comunism şi/sau ocupaţie militară. Dacă URSS nu ar fi constituit o ameninţare reală pentru ţările occidentale prin exemplul viu oferit de ocuparea şi comunizarea Europei Centrale şi de Est, ţările din Europei de Vest nu ar fi avut niciun motiv să caute în SUA un protector pe care să îl urmeze. Ameninţarea sovietică a fost cea care a determinat constituirea „polului occidental” determinând structurarea bi-polarismului.

Pentru URSS soarta comunismului în ţările ocupate extindea sau limita sfera sa de influenţă (de aici intervenţia în Ungaria, de aici intervenţia în Cehoslovacia). Când comunismul a căzut în Europa Centrală şi de Est a dispărut şi sfera de influenţă a URSS. Acolo unde comunismul nu a fost instaurat în urma ocupaţiei sovietice şi nici nu a avut nevoie de sprijin sovietic pentru a face faţă diferitelor provocări de ordin economic sau strategic URSS nu şi-a putut extinde sfera de influenţă (China şi Iugoslavia) – nu vom lua în discuţie cazuri periferice precum Cuba, Coreea de Nord sau Vietnam.

Sovieticii cînd se uitau pe harta lumii nu vedeau decît „sfere de influenţă” – parcela lor şi parcela americanilor, miza jocului era să exporte comunism în sfera americanilor şi să împiedice căderea comunismului în sfera lor – tocmai din cauza acestei viziuni asupra spaţiului politic strategia îngrădirii a şi avut succes (îngrădirea nu putea funcţiona decît dacă cel blocat trebuia să se deplaseze în spaţiu pentru a se impune ideologic). Pentru China nu exisă sfere de influenţă ci sfere de interes. Ori această lentilă de percepere a spaţiului politic o face să se comporte atât de diferit comparaiv cu URSS. Chinezii nu parcelează lumea şi asta înseamnă că spre deosebire de sovietici nu urmăresc să controleze sub toate aspectele ce se întâmplă într-un anume loc ci doar să obţină nişte beneficii foarte concrete. Beneficii referitoare la acces la resurse, la pieţe şi la rute de transport, nimic altceva. Pentru comuniştii chinezi soarta comunismului este importantă într-un singur loc din lume – China. Democraţia se poate instaura peste tot în lume (inclusiv în Vietnam sau Coreea de Nord) fără ca aceasta să afecteze cu ceva constructul de putere proiectat de Beijing la nivel mondial (pentru URSS extindere democratică a fost virusul care a distrus super-puterea). Pentru Beijing însă ceea ce asigură proiecţia puterii în spaţiu este factorul economic şi nu cel politico-militar (pentru URSS prezenţa politico-militară în spaţiu era esenţială pentru exercitarea puterii – Moscova nu a mai avut nicio putere asupra statelor din Europa Centrală şi de Est după retragerea Armatei Roşii – China are o uriaşă influenţă în ţări în care nu exisă niciun soldat chinez datorită interesului acestora de a se racorda la cea mai dinamică economie a lumii).

Ceea ce interesează China din punct de vedere politic într-o ţară nu este orientarea generală a ţării ci angajamentul puterii (oricare ar fi aceea) de a-i permite accesul pe piaţă, de a-şi respecta contractele şi de a lăsa căile de transport libere (Beijingul are aceeaşi relaţie cu Irakul actual cum avea şi cu cel condus de Sadam Husein – pentru că noile autoriăţi de la Baghdad au menţinut neschimbate contractele semnate în domeniul petrolier; are o aceeaşi relaţie cu Egiptul actual cum avea şi cu cel condus de Hosni Mubarak, pentru că acestea au menţinut neschimbate înţelegerile privind creearea de hub-uri industriale chinezeşti în zona Canalului de Suez). Pentru URSS conta în primul rînd orientarea generală a ţării – cînd ţările din Europa centrală şi de Est şi-au schimbat orientarea generală a ţării influenţa Moscovei s-a topit. Nefiind interesată nici să îşi exporte propriul model politic nici de orienarea generală a ţării, China nu constituie acel gen de ameninţare care a determinat puterile europene să se alinieze în spatele scutului american conducând la strucurarea bi-polarismului.

China nu este deranjată de prezenţa altor puteri în „ ţările de peste mări” unde ea are interese şi nici măcar de prezenţa altor puteri la ea „în casă”, desigur cu respectarea celor două tabuu-ri: menţinerea înţelegerilor economice încheiate „cu ţările de peste mări” şi respectarea ordinii politice de la ea de „acasă”. „Peste mări” URSS nu putea împărţi nimic cu nimeni şi „acasă” se închidea ca într-o fortăreaţă – ceilalţi aduceau ameninţări (pentru China „ceilalţi” aduc bani – ne putem oare imagina o Uniune Sovietică deschisă vreodată atât de mult prezenţei companiilor străine pe cât este China în acest moment? sau reformulând, ne putem imagina o Chină închisă după model sovietic?)

Strategia îngrădirii a funcţionat în cazul URSS pentru că puterea acesteia era dusă în spaţiu de tancuri. Puteai bloca un tanc sovietic cu alt tanc american. În cazul Chinei, însă, puterea este dusă în spaţiu de acorduri şi dezvolări economice. Sigur, un portavion american poate bloca la fel de bine şi un petrolier şi un cargo chinezesc după cum poate bloca şi un alt portavion chinezesc. Dar dacă în locul unui portavion, chinezii vor alege să îşi propage puterea în spaţiu cu ajutorul unui petrolier sau al unui cargo, atunci portavionul american nu va mai asigura o carantină a lumii libere ci va impune o „blocadă” (iar întrebarea este cine i-ar susţine pe americani înr-o blocadă asupra Chinei?)

(Standard.ro, 10 ianuarie 2012)

Pregătiţi-vă să fiţi surprinşi!

Modernitatea a fetişizat „legea ştiinţifică”. Aceasta a devenit noul mister absolut pe care înţelepţii (les sages) ai ultimelor noastre secole încearcă să îl pătrundă. Şi atunci când reuşesc să descopere în cocktailul pe care li-l pune la dispoziţie realitatea ceva cât de cât similar cu o relaţie cauzală deja probată au impresia că l-au apucat pe Dumnezeul Ştiinţei de picior… pe acel Dumnezeu care „nu joacă zaruri”.

„Legea şiinţifică” este cel mai potrivit analgezic pe care economiştii neurastenizaţi de actuala criză economică îl găsesc în dulapiorul lor cu hapuri şi prafuri care îi ajută să doarmă noaptea. Lumea aceasta întoarsă cu susul în jos, în care ceea ce era cândva un teren solid astăzi se dovedeşte a fi doar un nisip mişcător, pare mai puţin şocantă dacă văd peste tot repetarea aceluiaşi „model”.

În esenţă nu este nimic rău în asta – dacă cineva descoperă că o anume susbstanţa care miroase a migdale amare este otrăvitoare este ceva normal să devină reticent când simte în nări această aromă. Totuşi nu tot ce miroase a migdale amare este cianură. Sînt multe prăjituri în laboratorul de cofetărie care departe de a fi otrăvitoare sînt nişte delicii absolute care ar trebui gustate.

Crezând prea mult în acel Dumnezeu al ştiinţei care „nu joacă zaruri” economistul comod decretează ca „lege ştiinţifică” faptul că tot ce miroase a migdale amare este toxic… nu este oare aceasta o definiţie neconvenţională a contagiunii. De fapt, dacă stăm şi privim lucrurile dincolo de aparenţe, ceea ce vedem este că mai toate cazurile de contagiune petrecute anul trecut nu sînt altceva decît nişte profeţii care s-au auto-împlinit (self-fulfilling) cu limitele lor.

Piaţa a reacţionat faţă de Italia aplicându-i eticheta „o Grecie mai mare” şi asta a dus la creşterea costurilor de finanţare pe piaţa internaţională. Deşi afectată de această percepţie a pieţei Italia a reuşit (şi nu doar datorită sprijinului primit de la BCE) să îşi păstreze echilibrul. Acest lucru se întîmplă pentru că dincolo de asemănările de suprafaţă (nivelul datoriilor – acesta este noul parfum de migdale amare) datele fundamantale ale Italiei şi Greciei sînt foarte diferite.

Anul acesta (sîntem în 2012) guvernele care conduc statele celor mai mari 11 economii ale lumii vor avea de plătit datorii ajunse la maturitate în valoare de 7,6 de trilioane de dolari (potrivit unei statistici făcute de Bloomberg). Japonia şi SUA au 3, respectiv, 2,8 trilioane de dolari. Ar trebui să ne gândim că avem de a face cu nişte HYPER – Grecii?

Eu cred că ar trebui să ne pregătim să fim surprinşi să descoperim că aroma de migdale amare nu ascunde întotdeauna ceva toxic. Dar mă, rog, eu fac parte dintre cei care cred că Dumnezeu mai joacă şi zaruri şi că oricum nu îi plac minţile comode şi stereotipurile.

(Standard.ro, 4 ianuarie 2012)

Rusia, alegeri 2011 – Cine a pus sare în şampanie?

(bonus la finalul textului)

Pentru privitorul neavizat rezultatul alegerilor din Rusia pare a fi o veste bună pentru perspectivele democraţiei din această ţară. În fapt ele nu sînt. La o primă vedere partidul Rusia Unită al dublului Putin-Medvedev a pierdut din susţinerea de care se bucura pînă acum în ochii ruşilor primind pentru prima data sub 50% din voturi. La o a doua vedere cei care au beneficiat de acest recul lătgindu-şi prezenţa în legislativ nu sînt partidele liberal-democratice ci comuniştii.

După numărare a 95,71% din voturi (conform ultimelor date citate de RIA Novosti) Rusia Unită (RU) a cîştigat 49,54%, Partidul Comunist al Federaţiei Ruse (PCFR) 19,16%, O Rusie Dreaptă (ORD) 13,22% iar Partidul Liberal Democratic (PLD) 11,66%. Restul partidelor nu au reuşit să treacă de pragul electoral de 7%.

Aceasta face ca în cadrul noii Dume, cele 450 de mandate să se distribuie după cum urmează Rusia Unită (RU) – 238, Partidul Comunist al Federaţiei Ruse (PCFR) – 92, O Rusie Dreaptă (ORD) – 64, Partidul Liberal Democratic (PLD) – 56.

Comparativ cu precedentele alegerile pentru Dumă (2007) Rusia Unită (RU) a pierdut 14,76% din preferinţele alegătorilor şi 77 de locuri, pe când Partidul Comunist al Federaţiei Ruse (PCFR) a câştigat 7,59% din preferinţele alegătorilor şi 35 de locuri, O Rusie Dreaptă (ORD) a câştigat 5.48% din preferinţele alegătorilor şi 64 de locuri iar Partidul Liberal Democratic (PLD) 3,52 din preferinţele alegătorilor şi 16 locuri.

Dacă se ţine cont de faptul că Partidul Rusia Unită (PRU) al dublului Putin-Medevedev, este format din fostele elemente reformatoare din serviciile secrete, armata şi tehnocraţia sovietică, iar Partidul Comunist al Federaţiei Ruse (PCFR) şi O Rusie Dreptă (ORD) din foşti nomenclaturişti conservatori respectiv din nostalgici ai vechiului stat asistenţial de tip sovietic ceea ce se înţelege este că ruşii nici nu vor să audă de mai multă democraţie şi liberalizare economică.

Partidul Liberal Democrat (PLD) este partidul lui Vladimir Jirinovky, iar asta indică faptul că nu are nimic în comun nici cu liberalismul nici cu democraţia, fiind de fapt vorba despre o grupare naţionalist şovină.

Singura speranţă reală a democraţiei din Rusia, Partidul Mărul (Yabloko), singura formaţiune politică care şi-a asumat o opoziţie reală faţă de conducerea politică de la Moscova în ultimele două decenii, atât faţă de Boris Ielţin cât şi faţă de Vladimir Putin şi Dmitri Medevedev, solicitând realizarea unor reforme reale atât în politica internă cât şi externă a Rusiei post sovietice nu a reuşit să obţină decât 3,3%, mult sub pragul electoral de 7%.

Putin şi Medvedev şi a lor Rusie Unită rămân, în mod ironic, prin ieşire celor din Yabloko din Dumă şi prin câştigurile înregistrate de comuniştii conservatori, populişti şi naţionaliştii-şovini singurele forţe care susţin un proiect reformator pentru Rusia. În mod şi mai ironic, reculul lor în actualele alegeri nu este altceva decât un semnal că ruşii resping chiar şi mărunţii paşi facuţi de ei în această direcţie în ultimul deceniu şi un pic.

Cei care s-au grăbit să deschidă o şampanie pentru a sărbători reculul Rusiei Unite drept un pas înainte al democraţiei vor descoperi curînd că cineva a pus sare în băutura victoriei.

(Standard.ro, 5 decembrie 2011)

Cîteva titluri parcurse pentru documentarea acestui material

Putin’s Russia: past imperfect, future uncertain,  Dale Roy Herspring, Rowman & Littlefield, 2007

Putin’s Russia,   Lilina Fedorovna Shevtsova, Carnegie Endowment, 2005

Inside Putin’s Russia: Can There Be Reform Without Democracy?, Andrew Jack, Oxford University Press 2005

The Russian democratic party Yabloko: opposition in a managed democracy, David White, Ashgate Publishing, Ltd., 2006

Why not parties in Russia?: democracy, federalism, and the state,  Henry E. Hale, Cambridge University Press, 2006

This is not for Bond…James Bond

Serviciile secrete britanice caută noi angajaţi, anunţă Euronews. Doar că aceştia nu vor fi chiar pe calapodul faimosului “Bond… James Bond” ci mai degrabă a “micului Einstein”. Proba de angajare nu este să îl opreşti pe doctor No ci să îi spargi codurile.

Can You crack it?

 

A iubi dispreţuind – celălalt Caragiale

Motto

(…) non vorranno mai migliorare per la semplice ragione che credono di essere perfetti; la loro vanità è più forte della loro miseria. Il Gattopardo, Giuseppe Tomasi di Lampedusa

Cine iubeşte România cu sinceritate nu poate să nu o dispreţuiască. Iubind-o nu poţi decît să îi doreşti un mai bine. Un mai bine pe care, însă, na’iunea şi-l refuză cultivându-şi în ascuns tarele.

Toate naţiunile sînt tarate. În geneza fiecăreia există ceva malign care trece de la o generaţie la alta (nu este ceva genetic cu grupul uman în cauză, este pur şi simplu vorba despre ce o generaţie învaţa de la cea căreia îi urmează). Iar aceste tare (defecte morale „congenitale”, potrivit definiţiei dicţionarului) devin prin reproducere adevărate matrici comportamentale care îl constrîng pe individ.

În cazul unora aceste constrîngeri se dovedesc a fi mai puternice, a altora însă, mai slabe. Există astfel, din fericire şi indivizi care nu poartă (fără a fi totuşi sfinţi) „tarele naţiei lor”. Se întâmplă pentru că individul nu este doar produsul socializării colective, ci şi al educaţiei şi exemplului primit în familie, al propriei deliberări interioare (şi după cum ar sugera nişte studii recente chiar a unor trăsături de care este responsabil ADN-ul – genetica pare să infirme faptul că oamenii sînt de la natură buni, aşa cum postula Rousseau, ci puternic predispuşi spre comportamente care social încadrate pot fi bune sau rele – ar exista astfel oameni genetic inclinaţi să facă bine şi oameni genetic înclinaţi să facă rău, să fie mai docili sau mai revoltaţi).

Apar, astfel, oameni care pot fi dezgustaţi de tarele naţiunii lor şi care îşi pot exprima acest dezgust într-un mod foarte acid. Un mod care poate fi considerat chiar supărător de restul grupului. Se stabileşte astfel o stranie şi toxică relaţie între individ şi grup. Grupul care se autointitulează foarte pompos „naţiunea”, îl ostracizează pe individ, ca pe un element nociv – este un paradox moral în care „viciul” ajunge să scoată în afara legii „virtutea”.

Această atitudine a individului faţă de „naţiunea sa” are o lungă tradiţie intelectuală – pe lîngă „barzii” care au cîntat virtuţiile naţiunii au fost mereu şi „trădători” care au înfierat tarele acesteia. Primul a fost Socrate. În încercarea sa de a cunoaşte el a pus întrebări despre tot ce, pînă la el, în Atena trebuia luat ca atare. Cei care l-au acuzat că a tulburat o ordine, au avut dreptate, singura problemă era că ceea ce apărau ei nu era altceva decât expresia unor tare colective oficializate. Procesul şi moartea lui Socrate au devenit metafore ale modului în care naţiunile îi judecă şi condamnă pe cei care îndrăznesc să le spună ceva deranjant despre ele (nu este oare cucuta o metaforă a toxicităţii mizeriilor şi insultelor de tot felul?).

În cultura noastră nu cred să existe cineva care să fi întrupat această „iubire-dispreţ” mai bine decât Caragiale… dar nu I.L ci celălalt Caragiale, Mateiu.

În Craii de Curtea Veche nu este nicio speranţă şi nicio lumină – în trecutul ca şi în viitorul acestei naţiuni nu se poate găsi nimic bun, totul este viciu sau spoială sau şi una şi alta. Mateiu nu crede într-un prezent în care tara apare ca un accident precum Eminescu (Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii şi irozii) după un trecut ce aparţinuse eroilor (În izvoadele batrâne pe eroi mai pot să caut) şi de aceea nu poate să spere într-un viitor al unei măreţii recuperate.

Cei doi aristocraţi, Pantazi şi Paşadia nu reprezintă în planul istoric al naţiunii decât un altfel de rău decât Gorică. Primul este un ratat incapabil să îşi păstreze moştenirea străbunilor, cel de al doilea un egoist ce refuză să lase ceva moştenire. Este un altfel de rău. Şi nimic mai mult. Niciunul nici altul nu au viitor – Pantazi nu va putea să procreeze cu Ilinca (cea care în mijlocul bordelului din casa Arnotenilor îşi păstrase puritatea promiţând o structură nealterabilă moral) o nouă generaţie care să poată moşteni ceva din valorile autentice (ale adevăraţilor Arnoteni); Paşadia porunceşte ca întreaga sa bibliotecă de cărţi colecţionate şi manuscrise elaborate să îi fie transformată în rug funebru spre a se contopi (dar şi spre a dispărea odată cu el) în uitare.

Replica pe care Mateiu i-o dă lui Eminescu este următoarea – nu va fi în viitorul acestei naţiuni niciun vis de glorii falnic triumfând. Pentru că cei care aveau legătură cu eroii treutului nu au lăsat nicio moştenire: nici genetică, nici culturală. Viitorul este Gorică… viitorul Domn Gore Pîrgu. El poate procrea el poate lăsa moştenire o avere, o poziţie şi un mod de gândire.

Iar viitorul acesta care i se deschide lui Gorică odată cu moartea lui Paşadia şi pierderea în lume a lui Pantazi devine prezentul nostru. Un prezent care ar putea deveni un vis de glorie doar dacă Gorică s-ar putea metamorfoza într-un aristocrat aşa cum erau Paşadia şi Pantazi.

Mateiu nu crede  însă asta – viciul nu se poate transforma în virtute. Gorică nu se poate transforma în ceva ce persiflează. El se crede perfect.

Aşa cum perfecţi se cred şi urmaşii lui de azi.

(1 Decembrie 2011, Ziua Naţională )

Şi acum Siria – condiţiile revoluţiei iasomiei în Orientul Mijlociu

Siria – acelaşi val

Putem vorbi deja despre un “model” al revoluţiilor iasomiei care a căpătat în timp, odată cu multiplicarea cazurilor, o consistenţă semnificativă.

Revoluţiile iasomiei sînt foarte asemănătoare în privinţa situaţiilor politice şi socio-economice care generează protestele. În primul rînd, avem de a face cu lideri autoritari care nu au reuşit să îşi conserve capitalul de popularitate odată cu schimbarea generaţiei din care ei făceau parte (putem vorbi despre un complex oedipian dacă este să psihanalizăm un pic – avem o revoltă a tinerilor împotriva unui lider ce reprezintă generaţia taţilor). În al doilea rînd, avem de a face cu democraţii “de faţadă” ale căror aparenţe ajunseseră să nu mai poată susţine conţinutul real al regimului politic (de aici revendicările privind democratizarea unor regimuri acceptate pînă în acel moment ca fiind democratice – un bun exemplu este Egiptul lui Mubarak). În al treilea rînd, avem de a face cu contexte socio-ecoomice în care generaţia activă (deci şi cea care a urmat generaţiei liderilor contestaţi) nu îşi regăsea nici prezentul nici viitorul dorit (un cocktail exploziv – un procent mare al tinerilor în cadrul populaţiei generale, un şomaj de două chiar de trei ori mai mare decât media naţională în rîndurile tinerilor, un acces foarte mic al tinerilor la decizia politică).

Siria se înscrie în acelaşi val – avem un lider care chiar dacă face parte din generaţia contestatarilor (acest lucru ar fi diferit) conduce un sistem neschimbat faţă de cel moştenit de la tatăl său, avem o democraţie de faţadă care nu mai convinge pe nimeni şi un context socio-economic nefavorabil generaţiei active.

Şi totuşi este prima revoluţie a iasomiei din Orientul Mijlociu!

Revoluţiile iasomiei au avut loc pînă acum în Africa de Nord. Tunisia, Egipt, Libia sînt cazurile care au atras atenţia la nivel internaţional. Acest lucru s-a întîmplat mai cu seamă datorită greutăţii şi importanţei lor în cadrul Lumii Arabe – sînt state care fac parte din nucleul dur al Lumii Arabo-Musulmane, ţări care au o greutate semnificativă în orice evoluţie care priveşte această parte geo-culturală a sistemului internaţional.

Se poate spune că şi în Orientul Mijlociu există, în afara Siriei, două puncte fierbinţi pe harta revoluţiilor iasomiei: Yemen şi Bahrein (se poate argumenta că situaţia politică şi mai ales umanitară din cele două ţări (mai cu seamă din prima) este una critică, dar putem spune totuşi că ele sînt periferice şi geografic şi politic în cadrul sistemului descris de Orientul Mijlociu. Siria este însă în centrul acestuia (din toate punctele de vedere), şi putem spune că abia acum “microbul” revoluţiei iasomiei a îmbolnăvit pe cineva cu adevărat important în acestă regiune.

Orientul Mijlociu este o regiune mai complicată decît Africa de Nord din punctul de vedere al rivalităţilor strategice (pentru a folosi un concept dezvoltat de Michael P. Colaresi, Karen Rasler şi William R. Thompson în “Strategic Rivalries in World Politics, Position, Space and Conflict Escalation”, Cambridge University Press, 2008) regionale şi global, iar Siria este o parte a tuturor acestora. Doar dacă le vom lista pe cele mai evidente dintre aceste rivalităţi, mergînd de la nivelul cel mai de jos al ordinii naţionale-regionale pînă la cel mai înalt al ordinii globale şi vom avea imaginea unei probleme mult mai complicate decît cele puse pînă acum de Tunisia, Libia şi chiar de Egipt

7 rivalităţi strategice care diferenţiază contextual revoluţiei iasomiei în Siria de cele din Tunisia, Egipt si Libia

1) rivalitatea dintre republicile arabe şi casele regale ale saudiţilor şi haşemiţilor;

2) rivalitatea dintre suniţi şi şiiţi

3) rivalitatea dintre arabi şi turci (care este în acelaşi timp o rivalitate etnică între arabi şi non-arabi cât şi o rivalitate dintre teritoriu şi fosta metropolă imperială)

4) rivalitatea dintre turci şi puterile occidentale participante la împărţirea fostului Imperiu Otoman (Turcia este din ce în ce mai interesată şi, vom vedea şi, cointeresată să joace un nou rol de putere protectoare într-un spaţiu în care prin acordul Sykes Picott au fost recunoscute alte influenţa Franţei şi a Marii Britanii)

5) rivalitatea euro-atlantică dintre superputerea americană şi foştii săi aliaţi cu interese în regiune (SUA vs Turcia şi SUA vs Franţa)

6) rivalitatea post-Război Rece rezultată din redefinirea realităţilor bipolare dintre SUA şi Rusia

7) rivalitatea dintre superputerea americană şi China emergentă

Parfum de iasomie şi praf de puşcă

Ca şi în cazul Libiei protestele îndreptate împotriva regimului condus de Bashar al-Assad au fost reprimate sîngeros. Potrivit datelor Organizaţiei Naţiunilor Unite numărul morţilor se ridică la peste 3 500. Forţele de armată şi de securitate nu ezită să tragă direct asupra protestatarilor atunci cînd mulţimile par să preia controlul asupra pieţelor centrale din oraşe. Regimul orchestrează manifestaţii care atacă ambasadele statelor care cer Damascului încetare represiunii. În armată au apărut defecţiuni şi au fost înregistrate chiar ciocniri între forţele care susţin opoziţia şi cele rămase loiale regimului.

Toate aceste lucruri despre care canalele media internaţionale au relatat amănunţit indică faptul că Siria se înscrie din ce în ce mai mult pe o traiectorie similară Libiei. Este aşadar o revoluţie arabă în care suavul parfum de iasomie este din ce în ce mai puţin perceptibil din pricina mirosului aspru-înţepător de praf de puşcă. Lucrurile ar fi putut merge pe alt drum mult mai puţin sîngeros. Ca şi Moamar Gadaffi, nici Bashar al Assad nu s-a lăsat inspirat de exemplul lui Hosni Mubarak. Este un motiv pentru care unii analişti îi prezic aceelaşi sfîrşit.

În momentul acestei analize sîntem undeva „pe la mijloc” în evoluţia lucrurilor, aşa că nu putem spune decât că astfel de verdicte sînt cel puţin acum hazardate. Acum nu putem spune cu certitudine decât că presiunea internă şi externă cu care regimul condus de Bashar Al Assad se confruntă, nu doar că nu va slăbi dar, se va şi intensifica. Liderul sirian pare insa, spre deosebire de Moamar Gadaffi, un om care nu si-a pierdut uzul ratiunii (si criminalii pot fi rationali) el se cramponeaza de putere, ca să citez un clasic, dar totuşi nu prezinta nimic din patologia paranoică şi sadică a libianului, asa ca nu putem exclude din sa o decizie care să conducă spre un alt deznodămînt.

Simplu sau complicat?

În Egipt, Hosni Mubarak a fost debarcat de generalii numiţi chiar de el cu acordul partidului – o mişcare care, desi nu a conservat regimul în forma sa iniţială, a făcut ca puterea să rămînă în mîinile celor mai bine plasaţi oameni dinafara cercului familiei conducătorului. Cei din Piaţa Tahrir din Cairo (nu chiar tot aceeaşi care cereau plecarea lui Mubarak, pentru că acum grupul islamiştilor este dominant) acuza instaurarea unei junte militare care, la fel ca şi raisul cel alungat blochează dezvoltările democratice solicitate de revoluţia iasomiei #1. Islamistii spera ca că votul democratic îi va aduce la putere aşa cum s-a întîmplat în Tunsia #2).

În Siria, Bashar al Assad se bucură în ochii baathiştilor de aceaşi simpatie ca şi tatăl său. Partidul îi este fidel (deocamdată). Acesta le reduce la zero militarilor marja de intervenţie în politică. Fără sprijinul baathiştilor, generalii sirieni deşi deţinători ai forţei armate ar fi lipsiţi de forţă politică iar aceasta i-ar face vulnerabili în faţa opoziţiei (cine vrea să fie pierzător, să ridice mîna, în acest caz, ambele mîini).

În Egipt nasseriştii au sprijinit politic acţiunea armatei de a-l debarca pe Mubarak, şi sînt aşteptaţi ca, acum, după ce interdicţia de aparticipa la alegeri le-a fost oficial ridicată #3, să colaboreze cu generalii (prin vederile lor asupra ordinii de stat tot nişte nasserişti) împotriva islamiştilor.

În Libia, Gadaffi a condus fără partid, înconjurat de o gardă de pretorieni pe care o folosea pentru a reprima orice opozant intern – în momentul în care „colonelul” a ordonat lichidarea unor militari, generalii au ştiut că este mai sigur pentru ei să discute cu ceilalţi. Ce a urmat în Libia, după această „întoarcere a armelor”, nu fost un război civil (un război civil presupune implicarea directă şi indirectă a unor părţi ale naţiunii în conflictul armat şi antagonismul politic) ci doar un război între pretorienii lui Gadaffi şi armată (naţiunea nu s-a rupt în două).

În Siria există riscul ruperii naţiunii, nu în două ci în trei, patru şi chiar cinci părţi divizate după criterii politice, etnice şi religioase care pot susţine armat antagonisme politice ce pot conduce chiar la fărîmiţarea ţării. Generalii sirieni ştiu că nu ar putea controla o astfel de „alunecare de teren” tocmai pentru că o acţiune împotriva lui Assad i-ar pune în război cu baathiştii.

Egiptul şi Libia arată că revendicările privind îndepărtarea liderilor „nedoriţi” sînt susţinute de mari puteri precum Statele Unite, Franţa sau Marea Britanie nu doar prin declaraţii şi presiuni politice la nivelul instituţiilor internaţionale (ONU – Consiliul de Securitate, Comitetul pentru Drepturile Omului, Adunarea Generală) ci şi prin intervenţii militare. Aceasta ar face ca în absenţa unor defecţiuni majore în armata siriană, elementele înarmate ale opoziţiei (care şi-au făcut deja simţită prezenţa #4) să fie susţinute din afară.

O intervenţia străină – terestră sau aeriană – ar produce însă acea „alunecare de teren” care ar conduce spre un „al doilea Irak”, adică spre o ţară instabilă, ruptă între facţiuni politice (baathişti vs opoziţie anti-regim) etnice (arabi vs kurzi) şi religioase (şiiţi vs suniţi) pe care aceste puteri nu si le-ar dori (cine isi doreste doua nopti la rind acelasi cosmar?)

Consecinţele unui veto

În favoarea lui Bashar al Assad acţionează şi veto-ul opus de Rusia şi China în Consiliul de Securitate al ONU iniţiativei îndreptate de SUA, Franţa şi Marea Britanie împotriva Siriei. În cazul celor trei lideri arabi răsturnaţi pînă acum de revoluţiile iasomiei, Moscova şi Beijingul au lăsat Washingtonul, Parisul şi Londra să folosească Consiliul de Securitate pentru a acţiona direct în cadrul juridic al ONU. Acum, blocînd Consiliul de Securitate prin veto, le obligă să folosească instituţia doar pentru a exercita presiune prin intermediul Adunării Generale sau Comitetului pentru Drepturile Omului.

O intervenţie a uneia, a două sau a tuturor celor trei puteri care îşi doresc căderea regimului Assad nu poate fi făcută decît extrapolînd o rezoluţie a Adunării Generale (un lucru care nu face totuşi ca acţiunea să fie acoperită de legislaţia internaţională). Pentru a limita pe cît se poate suspiciunile unor motivaţii hegemonice ascunse în spatele agendei oficiale a unei astfel de intervenţii, cele trei puteri occidentale ar trebui să găsească alte cadre de acţiune în care demersul lor să capete legitimitate. În afara ONU doar NATO şi Liga Arabă pot oferi SUA, Marii Britanii şi Franţei acest lucru.

Liga Arabă s-a dovedit în cazul Siriei mai activă şi mai fermă chiar decît în cazul Libiei. Forul celor 22 de state arabe a suspendat deja Damascul de la discuţiile sale acuzînd represiunea manifestanţilor sirieni şi a impus regimului Assad un plan de pace care include deschiderea negocierilor cu opoziţia.

Comportamentul Ligii Arabe nu trebuie să mire pe nimeni – după căderea lui Ben Ali, a lui Hosni Mubarak şi a lui Gadaffi (şi să nu uităm de căderea şi mai îndepărtată în timp a lui Sadam Husein) grupul monarhiilor arabe (format din ţări precum Arabia Saudită, Iordania sau Maroc), ostil republicilor arabe-socialiste, printre care se inscrie proeminent şi Siria baathistă, a devenit dominant la nivelul instituţiei.

Iordania, una dintre aceste monarhii, al căror grup a devenit dominant în forul Ligii Arabe, este şi prima ţară din regiune care, prin vocea liderului său, regele Abdullah (un personaj politic al cărui prestigiu depăşeşte graniţele ţării sale, prin rădăcinile dinastice ale Casei Hashem care îl înrudesc chiar cu Profetul Mohamet) i-a cerut lui Bashar Al Assad să cedeze puterea şi să accepte căderea regimului său #5.

Ţările arabe nu au formulat însă (cel puţin pînă acum) vreun apel în direcţia unei intervenţii umanitare internaţionale motivate de degradarea situaţiei drepturilor omului în Siria. Acest lucru ar fi din punct de vedere diplomatic greu de realizat în absenţa unui afirmări (desigur, nu publice) a disponibilităţii celor trei puteri occidentale de a-şi asuma această misiune. Calculele ar sugeră că cele trei puteri ar fi puţin dispuse să treacă la acţiune împotriva lui Assad aşa cum au făcut-o împotriva lui Gadaffi, în condiţiile veto-ului ruso-chinez.

Veto-ul din Consiliul de Securitate l-ar obliga pe Barack Obama să implice SUA într-o acţiune care nu ar fi acoperită decît de spiritul dreptului internaţional, printr-o revenire la unilateralismul specific neoconşilor – ar fi o decizie care l-ar face să piardă mulţi votanţi în apropiatele alegeri prezidenţiale în care va intra şi aşa destul de şifonat.

Veto-ul ruso-chinez dă de înţeles că indiferenţa de pînă acum a Moscovei şi Beijingului, privitoare la soarta unor lideri din ţări din Africa de Nord, precum Tunisia, Egipt sau Libia s-a preschimbat în interes vital acum că în discuţie a intrat soarta unui lider dintr-o ţară a din Orientul Mijlociu, precum este Siria (vorbim despre o regiune prin care, din perspectiva Rusiei, se intră spre Asia Centrală, iar din perspectiva Chinei, se iese spre Mediterana – este deci mai mult decît o eventuală simpatie faţă de Assad, este un pur calcul geopolitic descris la nivelul Asiei, nici măcăr al doar al Orientului Mijlociu.

Este un calcul, pe care îl descifrează şi Parisul care a dovedit în ultimul deceniu că este foarte atent faţă de sensibilităţile exprimate în plan politic de Moscova şi Beijing, capitale alături de care, în acest timp, a construit temelia aranjamentului multipolar – trecînd peste veto-ul ruso-chinez, Franţa ar risca să îşi înrăutăţească relaţiile cu doi aliaţi esenţiali la nivel global (acolo unde are interese mai „grele” decît la nivelul Siriei şi Orientului Mijlociu).

Opoziţia Chinei mai are o semnificaţie specială pentru Franţa şi din perspectiva contribuţiei aşteptate din partea Beijingului în rezolvarea crizei datoriei europene – nu poţi să le ataci interesele geostrategice şi să te aştepţi să îţi dea bani ca să ieşi din „groapa cu lei” (este un aspect asupra căruia, dacă nu s-a gîndit, Nicolas Sarkozy, s-a gîndit cu siguranţa Angela Merkel – care, mai puţin interesată de primăvara arabă poate bloca orice demers al NATO care ar trece peste veto-ul exprimat de China în Consiliul de Securitate al ONU).

Va interveni Turcia?

Turcia a început chiar înaintea Iordaniei presiunile asupra regimului Assad #6 (autorităţile de la Ankara le-au oferit opozanţilor sirieni azil, permiţîndu-le să îşi organizeze pe teritoriul turc acţiunile împotriva regimului de la Damasc, inclusiv în privinţa unei posibile rezistenţe militare), în dreptul premierului Recep Tayyip Erdogan putînd fi trecute apeluri către comunitatea internaţională şi către Bashar al Assad #7.

Poziţia adoptată de guvernul islamist de a Ankara de la începutul primăverii arabe a fost una tranşant în favoarea înlăturării liderilor contestaţi şi a regimurilor lor dictatoriale. Recep Tayyip Erdogan transpune în acest dosar al politicii externe a Turciei care vizează de fapt regiunea fostului Imperiu Otoman (Orientul Mijlociu, Africa de Nord) acelaşi conflict dintre republicanii laicişti şi cei islamişti în care este şi el implicat în ţara sa.

Faptul că, lăsate să participe la alegeri libere, partidele islamiste ajung la putere dominînd orice fel de opoziţie aproape că s-a osificat ca o regulă de bază a sistemelor politice din aceste ţări. Puterea pe care o deţine acum Erdogan, este produsul acestei reguli.Susţinînd mişcările de opoziţie din Tunisia, Egipt, Libia sau Siria, în cadrul cărora islamiştii au constituit de la bun început cea mai organizată şi chiar cea mai numeroasă dintre componente, Erdogan s-a asigurat că din regiune dispar liderii şi regimurile cu viziuni diferite de a sa şi că deschizînd jocul democratic în locul lor se vor constitui guverne islamiste care vor vedea în Ankara un protector în faţa SUA, a şi a altor state NATO.

Islamiştii din Frăţia Musulmană siriană au afirmat deschis că ar sprijini o intervenţie militară a Turciei împotriva regimului Assad. Mesajul lor a venit la puţină vreme după ce premierul turc negociase fără succes un troc politic cu regimul Assad în urma căruia, în schimbul cooptării islamiştilor în guvern, acesta ar fi căpătat protecţia politică a Turciei #9.

Erdogan nu pare însă a fi dispus să implice Ankara într-o intervenţie militară indiferent dacă aceasta s-ar face sub propriul drapel sau al NATO #10. El ia în calcul şi posibila recrudenscenţă a luptei kurde pentru independenţă.

Care va fi soarta Siriei?

Un comentator la unul dintre articolele apărute pe situl celor de la New Zork Times despre alegerile din Tunisia (câştigate de islamişti) remarca: „după 11 Septembrie 2001 guvernul nostru (nr. Al SUA) ne-a spus că islamiştii sînt principalii inamici ai democraţiei şi ai Americii, mai răi decît au fost sovieticii, şi totuşi acum am ajuns să aplăudăm victoria lor în alegeri ca pe o mare victorie a democraţiei şi a Americii… nu mai înţeleg nimic”.

Comentariul arată percepţia omului comun asupra lucrurilor. Nimeni de la Casa Albă, Elysee sau Downing Street 9 nu a urmărit un astfel de plan. S-a sperat că cei care vor căştiga alegerile libere din Tunisia, Egipt sau Libia să fie acei tineri care au dinamitat regimurile lui Ben Ali, Mubarak sau Gadaffi cu ajutorul tweeterului, tineri ai generaţiei MTV. Aceasta era generaţia politică aşteptată de Occident pentru a prelua puterea în statele seculariste în care democraţia se dilua din ce în ce mai mult.Aceşti tineri au constituit cel mai activ şi cel mai eficient element de mobilizare a mişcărilor anti regim, dar din păcate aceasta nu a însemnat că a fost şi cel mai numeros şi cel mai organizat. Cei mai numeroşi şi mai organizaţi au fost islamiştii. Logica oricărui proces democratic liber nu avea cum să nu le dea dreptate. Aceasta nu înseamnă că ei erau cîştigătorii doriţi şi asta nu înseamnă că aceasta era rezultatul dorit al revoluţiilor iasomiei.

Victoria islamiştilor în alegerile din Tunisia, aplaudată diplomatic aşa cum cititorul american al celor de la New York Times observa, a marcat şi un moment de schimbare a atitudinii celor trei puteri occidentale faţă de posibilele urmări ale revoluţiilor iasomiei – aceste revoluţii elimină lideri incomozi (iar asta e bine); alegerile libere îi aduc pe islamişti la putere (asta nu este chiar aşa bine).

În Egipt, naseriştii au fost readuşi în lupta politică după ce Partidul Naţional Democrat fusese dizolvat – tocmai pentru a se oferi o contrapondere semnificativă islamiştilor. Aceasta în condiţiile în care islamiştii adunaţi în Piaţa Tahrir pentru a cere accelerarea procesului democratic au fost goniţi cu o violenţă similară celei folositede Mubarak împotriva lor fără ca asta să stîrnească protestele vreuneia dintre cele trei mari puteri.

Sînt semne care indică faptul că Occidentul intră într-o etapă pragmatică şi şceptică în susţinerea revoluţiilor iasomiei. Ce poate spune asta despre Siria? Că dacă întradevăr obiectivul înlăturării lui Assad va rămîne neschimbat se va dori evitarea situaţiei în care cei din Frăţia Musulmană siriană să fie cîştigătorii principali ai democraţiei.

++++++++++++++++

#1 Egypt: Dozens hurt in Tahrir Square clashes with police, BBC, 19 November 2011 #2 Tunisia’s Islamists hail arrival of the ’sixth caliphate’, Telegraph, 16 November 2011 #3 Mubarak party members allowed to run in Egypt vote, CBSNews, November 14, 2011 #4 Syria Defectors Claim Attacks as Arabs Meet for Crisis Talks, Bloomberg, November 17, 2011 #5 Jordan’s king calls on Syria’s Assad to step down, BBC, 14 November 2011 #6 Syrian opposition meets in Turkey as protests continue, France 24, 16 July 2011 #7 Syria crisis: Erdogan steps up Turkey pressure on Assad, 15 November 2011 #8 Muslim Brotherhood rejects NATO intervention in Syria, 15 November 2011 #9 U.S. envoy’s convoy stoned; Turkey offered Syria support if Brotherhood given posts, Al Arabya, 29 September 2011 #10 Under pressure to act on syria, Turkey rules out intervention, Sundays Zaman 20 November 2011

(Standard.ro, 21 noiembrie 2011)

Bomba Ayatolahului – o poveste geopolitică din 1001 de nopţi

Ultimul raport al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (AIEA) referitor la Iran arată că autorităţile dela Teheran au desfăşurat mai multe activităţi relevante pentru dezvoltarea unor dispozitive explozive nucleare. Acesta în limba pe care o vorbim la colţul străzii se traduce prin: iranienii lucrează la obţinerea bombei.

Contextul în care este publicat raportul este deja inflamat de numeroase declaraţii privitoare la posibile lovituri (şi chiar acţiuni militare mai ample) vizând distrugerea unităţilor unde s-ar presupune că ar fi dezvoltată dimensiunea militară a programului nuclear iranian (sau în cazul unor acţiuni militare mai ample, chiar a răsturnării regimului Republicii Islamice).

Printre ţările care au evocat posibilitatea unor acţiuni militare asupra Iranului (fie vizând sistrugerea instalaţiilor nucleare fie cea a răsturnării regimului din acestă ţară) se disting Israel şi Marea Britanie: prima având în cazier operaţiuni similare asupra Irakului în 1981 şi Siriei în 2007, cea ce a doua participînd la răsturnarea regimului Gadaffi din Libia încă înainte de implicarea formală a NATO chiar anul acesta.

Ultimele dezvoltări par totuşi a indica faptul că atît Ierusalimul cît şi Londra ar face cel puţin un pas în spate în drumul lor spre utilizarea mijloacelor militare împotriva Iranului în condiţiile în care deopotrivă în plan intern, în cele două ţări cât şi internaţional există voci care se opun acestor tipuri demers asupra Iranului.

O eventuală intervenţie ar fi dificil de motivat – iranienii susţinând că eforturile inclusiv cele desfăşurate în direcţia îmbogăţirii uraniului nu ies din cadrul definit de legislaţia internaţională în domeniu, pe de altă parte argumentele pe care se bazează suspiciunile enunţate de AIEA evidenţiază cu un grad mare de certitudine doar faptul că aceste eforturi au intrat în zona aplicaţiilor duble (civile şi militare) şi cu un grad mai redus de certitudine existenţa unor eforturi plasate exclusiv în zona aplicaţiilor militare.

Ce zice de fapt AIEA

43. Iranul a desfăşurat următoarele tipuri de activităţi care sînt relevante pentru dezvoltarea dispozitivelor explosibile nucleare: Eforturi, unele încununate de succes, dea procura echipament cu dublă utilizare militară şi civilă prin intermediul unor indivizi şi entităţi legţi de structurile militare (Anexa 1, Secţiunile C.1 şi C.2); Eforuri de a dezvolta demersuri nedeclarate de a produce material nuclear (Anexa 1, Secţiunea C.3); Achiziţia de informaţii şi documentaţii privind dezvoltarea de arme nucleare din partea unei reţele clandestine (Anexa 1, Secţiunea C.4); Demersuri privind dezvoltarea unui proiect propriu de arme nucleare inclusiv testarea componentelor (Anexa 1, Secţiunile C.5 – C.12). 44. În vreme ce unele dintre acesteactivităţi identificate în Anexă au aplicaţii deopotrivă civile şi militare, altele au aplicaţii exclusiv militare. 45. Informaţiile indică faptul că înainte definele anului 2003 activităţile desfăşurate mai sus s-au desfăşurat sub forma unui program structurat. De asemenea sînt de asemenea informaţii care sugerează că anumite activităţi relevante pentru dezvoltarea unui dispozitiv exploziv nuclear au continuat şi după 2003 şi că ar putea continua şi în prezent.

După cum rezultă din paragrafele de mai sus, agenţia îşi asumă cu certitudine a) afirmaţia că cel puţin pînă la finele anului 2003 Iranul a desfăşurat activităţi neconforme cu legislaţia privind neproliferarea nucleare – activităţi vizând obţinerea armamentului nuclear şi b) suspiciunile că unele dintre aceste activităţi ar fi putut continua şi după finele lui 2003. Din b) rezultă un refuz de a merge “pînă la capăt” şi a spune că în acest moment (anul raportului este 2011) iranienii desfăşoară cu certitudine activităţi menite să ducă la obţinerea unei arme nucleare – aceasta este o fisură importantă în acuza pe care AIEA o aduce Teheranului.

Un important semn de întrebare legat de raport Un important semn de întrebare legat de raportul AIEA priveşte sursele utilizate de agenţie în a-şi susţine acuzaţiile şi emite suspiciunile cu privire la demersurile Iranului de a-şi dezvolta un program de înarmare nucleară. Dînd dovadă de o mare lejeritate în gestionarea detaliilor referitoare la sursa probelor pe care le invocă în a susţinerea acuzaţiilor aduse iranienilor, agenţia indică în raportul său că sursele de informaţii (informaţii calificate a fi credibile) „statele”.

În mod inevitabil acestă alegere a agenţiei determină ridicarea întrebării – care state? Cu atât mai mult cu cât este cunoscut faptul că statele nu au o viziune comună asupra programului nuclear iranian – la nivelul marilor puteri ale sistemului poziţia Rusiei (ţară cu o importantă contribuţie în reluare programului nuclear iranian după pauza din anii 1980) şi a Chinei, diferă foarte mult de cea a Statelor Unite, Marii Britanii şi Franţei – că să ne referim la cei cinci mari ai Consiliului de Securitate, de asemenea la nivelul puterilor regionale poziţia Israelului, Arabiei Saudite şi Iordaniei diferă mult de cea a Pakistanului şi a Turciei – dată fiind această diversitate de păreri, greu reconciliat, este greu de crezut că sub termenul foarte general de „state” pe care îl utilizază AIEA se regăseşte o poziţie comună a membrilor organizaţiei.

Răspunsul la întrebare „care state?” poate fi obţinut cu ajutorul unei metode proprii ştiinţelor sociale – analiza comparativă de discurs. Astfel, comparând discursul agenţiei, cu cel al statelor, ceea ce observăm sînt similarităţile cu cel al Statelor Unite, Marii Britanii şi Israelului şi diferenţele marcante faţă de cel al Rusiei şi Chinei – o situaţie care dinamitează baza prezumţiei că ar exista o poziţie comună a „statelor” asupra demersurilor desfăşurate de iranieni.

Cât de semnificativă este ameninţarea nucleară iraniană acum?

Raportul agenţiei indică drept reper temporal în evaluările privind dezvoltările ilicite ale Iranului în domeniul nuclear anul 2003. Cei aproape 8 ani scurşi din acel moment sînt acoperiţi în document de presupuneri legate de posibila continuare a unor activităţi certificate de serviciile secrete ale statelor care au furnizat informaţii agenţiei pînă la acel moment. Există aşadar 8 ani despre care nu se spune nimic cu certitudine, 8 ani descrişi de presupuneri şi extrapolări. Ori întrebarea la care aşteptam un răspuns era „cât de semnificativă este ameninţarea nucleară iraniană în acest moment? Nu cât de semnificativă era în 2003.

Acestă întrebare „cât de semnificativă este ameninţarea nucleară iraniană în acest moment?” cere cu necesitate un răspuns – în mod clar acolo se întâmplă şi altceva decât par a fi dispuse să recunoască autorităţile de la Teheran. Ce conţine a acest „altceva” cât de periculos este – trebuie aflat şi evaluat pentru a putea calibra în mod adecvat o reacţie faţă de aceste dezvoltări.

O importantă evaluare a dimensiunii problemei nucleare iraniene este oferită de DNI (Director of National Intelligence) al cărui birou coordonează şi integrează activitatea întregii comunităţi de informaţii americane. Potrivit evaluărilor DNI din 2007 (a se vedea National Intelligence Estimate, noiembrie 2007, Iran: Nuclear Intentions and Capabilities) – deci date mult mai recente decât cele utilizate de AIEA – dezvoltarea componentei militare a programului nuclear iranian a fost marcată, parcursul anilor 2000, de sincope numeroase iar progresele făcute în obţinerea armelor nucleare puteau fi considerate ca fiind minore: Estimăm, cu încredere moderată, că Teheranul nu a reiniţiat programul de fabricare a armelor nucleare decât la jumătatea lui 2007, dar nu ştim dacă în prezent intenţionează să dezvolte arme nucleare; Continuăm să estimăm, cu încredere moderată spre înaltă, că Iranul nu are, în prezent, armament nuclear; Decizia Teheranului de a stopa programul de armament nuclear indică faptul că este este mai nehotărât în a fabrica arme nucleare decât am considerat noi începând cu 2005.

Bomba ayatolahului – un caz de iluzionism geostrategic

Reluarea programului nuclear la începutul anilor 1990 are loc ca parte a strategiei de apărare a cuceririlor revoluţiei “prin forţe proprii” (a se vedea Sick, Gary (1987) Iran’s Quest for Superpower Status, Foreign Affairs, 65, No. 4, Spring 1987), în contextul înăspririi tonului Statelor Unite faţă de Teheran şi a temerii regimului Republicii Islamice că în cadrul strategiei bazate pe conceptul extinderii democratice Washingtonul nu excludea un atac direct asupra Iranului. Demersul iranian, pare cel puţin prin prisma celor întâmplate până acum, a avea un alt obiectiv decât cel aparent, al obţinerii armei nucleare. Sincopele în eforturile de îmbogăţire a uraniului, oscilaţiile de voinţă politică în continuarea demersurilor, alternanţa între paşi înainte şi paşi înapoi sugerează acest lucru. Am putea spune, simplificând, că iranienii nu au reluat programul nuclear pentru a obţine bomba ci pentru a-şi face noi prieteni printre adversarii Americii. Deschizând pe agenda internaţională un nou dosar în care super puterea americană să fie contestată, iranienii au atras în favoarea lor, pe principiul „duşmanul duşmanului meu…” sprijinul tuturor concurenţilor globali ai Statelor Unite – în special al celor cu drept de veto în cadrul Consiliului de Securitate precum Rusia şi China, şi chiar şi Franţa. Aceasta a scos Teheranul din izolarea totală în care se afla la în anii 1980.

Iran şi Israel – de ce n-ar putea (re)deveni cei mai buni prieteni, la urma urmei

Şi totuşi dacă întradevăr ar urmări obţinerea bombei… pentru cine car pregăti-o iranienii. Victime ale aparenţelor cei mai mulţi ar spune: Israelul, elementar dragă Watson. Teheranul şi Ierusalimul par a fi în acest moment cei mai neîmpăcaţi inamici din Orientul Mijlociu. La nivel de discurs, cel puţin, între cele două capitale se duce un război pe viaţă şi pe moarte. Şi totuşi dincolo de această perdea de fum înşelătoare a retoricii analiza poziţiei celor două ţări în Orientul Mijlociu şi istoria nu foarte îndepărtată a relaţiilor dintre ele spun altă poveste. În Orientul Mijlociu cei care îi urăsc pe evrei îi urăsc şi pe iranieni – nu este oare acest lucru suficient pentru a lega o „frumoasă prietenie”?

Atât Iranul persan şi mai ales şiit cît şi Israelul evreu sînt nişte entităţi spre care arabii suniţi nu pot privi decât cu ostilitate şi dispreţ prost disimulate. Istoria postbelică a Orientului Mijlociu (de la proclamarea statului Israel la invazia Kuwaitului de către Sadam Husein) este de fapt cronologia unei lungi serii de agresiuni şi acte de ostilitate ale „puterilor” arabe sunite împotriva evreilor şi iranienilor – un bun exemplu este oferit de Irak care a atacat ambele ţări (Israelul în 1967 şi 1973 şi Iran 1980-1988).

Republicanii naţionalişti precum nasseriştii egipteni sau baathiştii irakieni ori monarhiştii haşemiţi din Iordania (pînă în 1959 şi din Irak) sau saudiţi din Arabia Saudită atît de opuşi în ce priveşte viziunile lor asupra Lumii Arabe găseau puncte comune pe agenda de discuţiilor doar în privinţa a două subiecte: 1) marginalizarea şiiţilor în politica internă a statelor din Orientul Mijlociu şi a Iranului între statele din Orientul Mijlociu şi 2) combaterea Israelului. De celalată parte Iranul şi Israelul au căutat mereu să găsească soluţii proprii şi aranjamente de securitate care să le ajute să contrabalanseze această presiune continuă venită din partea arabilor suniţi. Aceasta a presupus la un moment dat chiar şi cooperarea bilaterală israeliano-iaraniană în domeniul militar, atât sub regimul şahului cât şi cel al lui Khomeiny (un exemplu potrivit este sugerat de The Observer care estima că pe durata războiului irakiano-iranian, vânzările de arme dinspre Israel spre Iran atingeau nivelul a jumătate de miliard de dolari anual).

Ajutorul primit de la israelieni, însă, a fost ca un stigmat pentru iranieni care s-au trezit izolaţi în cadrul comunităţii musulmane pentru încă un motiv pe lîngă acela de a fi şiiţi – cel de a fi „prietenii sioniştilor” ( discursurile anti-israeliene, sprijinul acordat Hezbolah în Liban şi Israel încep la începutul anilor 1990, concomitent cu aceste acuze de „trădare a Islamului” venite din partea suniţilor şi au drept motivaţie încercarea de a scăpa de această ultimă etichetă – Regimul Republicii Islamice îşi dorea să fie un model de inspiraţie pentru alte state musulmane iar asta le impunea să câştige simpatia întregii somunităţi islamice nu doar a celei şiite, acest lucru nu putea fi obţinut cu eticheta „prieteni ai sinoniştilor” lipită pe frunte).

După două decenii în care i-au atacat pe evrei fără a obţine simpatia niciunui arab sunit este posibil ca iranienii să aibă o revelaţie şi să redescopere prietenia unui aliat pe nedrept lovit în favoarea unui inamic pe nedrept sprijinit.

Iranul şi ascensiunea Chinei

Iranul ocupă un loc aparte în planurile Chinei de a emerge ca super putere a secolului XXI. Este, în “Noul Drum al Mătăsii”, intersecţia care asigură accesul la cele mai importante două zone de hidrocarburi ale lumii – Golful Persic şi Marea Caspică (Iranul este riveran ambelor) – este un lucru esenţial pentru o economie încă energofagă precum este cea chineză.

Pentru chinezi, Rusia este un concurent în Asia Centrală iar acest lucru face Beijingul să nu îşi dorească să depindă prea mult de gazul rusesc, central asiaticii s-au dovedit “alunecoşi” între China şi Rusia provocându-le să liciteze un preţ economic şi politic cît mai mare într-un joc în care au dovedit că nu vor ezita nicio secundă să exploateze vulnerabilităţile de moment ale vreunei puteri, Iranul nu este niciun competitor şi nici nu poate pendula între unii şi alţii, este izolat (izolat în cadrul Lumii Musulmane, izolat în regiunea dominată de suniţi, izolat pe scena internaţională) iar aceasta îl face foarte interesat să obţină protecţia unei puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate.

Beijingul a dat dovadă de mult pragmatism în cazul schimbărilor politice din seria “revoluţiilor iasomiei” – criticând imixtiunea occidentalilor dar abţinându-se să blocheze Consiliul de Securitate atît timp cît interesele sale nu erau afectate: în Egipt li s-a promis respectarea acordurilor privind creearea zonelor libere amplasate de-a lungul canalului de Suez încheiate cu Mubarak, în Libia, a contractelor petroliere semnate cu Gadaffi (oricum nu erau prea importante), în cazul Siriei, în schimb, a opus veto-ul, dînd de înţeles că are un design geopolitic foarte precis pentru harta acestor mişcări. Este din ce în ce mai evident că Beijingul ar percepe într-o intervenţie asupra Iranului un demers de îngrădire a expansiunii sale şi chiar o încercare de blocare a acesului său la resurse.

Documente sursă

Raportul AIEA 8 noiembrie 2011 (via The Guardian)

National Intelligence Estimate november 2007

(Standard.ro, 11 noiembrie 2011)

Deceniul lui Bin Laden

Despre lucruri ireversibile

În 1968 Andy Worhol spunea că “în viitor fiecare va capta atenţia întregii lumi pentru cel puţin 15 minute”. Osama Bin Ladem a făcut-o pentru un deceniu. El a întrat în scenă pe 11 Septembrie 2001 şi a ieşit pe 2 mai 2011. Un deceniu în care lumea s-a schimbat într-un mod ireversibil. Nu trebuie să ne hrănim nici măcăr pentru o singură secundă cu narcotizanta speranţă că odată cu eliminarea sa (şi a altor colaboratori ai săi) suntem mai puţin ameninţaţi. Odată produs un tip de ameninţare rămâne pentru totdeauna. Cu siguranţă ea nu va mai purta numele lui Bin Laden dar nici nu va dispărea. Este poate mai bine aşa. Lovitura pe care am primit-o a fost posibilă nu datorită “superiorităţii” tehonologice a duşmanului nostru (el nu a inventat Bomba Atomică) ci “inventivităţii” sale morbide de a transforma obişnuitul. Nimic nu poate fi mai obişnuit decât să mergicu avionul dela Londra-New York, numic nu poate fi mai obişnuit decât să lucrezi într-un “zgârie nor” în Manhattan. Nimeni în mod obişnuit nu ar vedea în aceste lucruri ceva periculos. Ceva din care să rezulte o tragedie. Bin Ladenne-a făcut, în mod, ireversibil să vedem. El ne-a făcut, în ireversibil, să întrezărim în orice lucru şi situaţie normală ceva care ar putea deveni anormal (de la banala situaţie în care îţi uiţi bagajul de mână lângă un automat de “sandwiches and softdrinks” până la a te aşeza în avion lângă un bărbat sau femeie cu trăsături arabe)

Ce este Al Qaeda?

Potrivit celui mai notoriu dintre liderii săi, Osama Bin Laden, numele nu are niciun înţeles ascuns, făcând referire la o conceptul de cartier general:

“Numele al-Qaeda a fost stabilit cu destul de mult timp în urmă mai degrabă din întâmplare. Mai întâi Abu Ebeida El-Banashiri a organizat taberele de antrenament pentru mujahedinii noştri care luptau împotriva terorismului Rusiei în Afganistan. Am început să numim aceste tabere Al Qaeda. Numele a rămas”( Vezi tracrierea înregistrării video a interviului oferit de Osama bin Laden jurnalistului Tayseer Alouni de la Al Jazeera în octombrie 2001, traducerea în engleză se află pe situl CNN)

Numele Al Qaeda , este, pentru prima oară, menţionat, într-un document oficial american în ordinul no 13099 din 20 august 1998, purtând semnătura preşedintelui Bill Clinton, ca reunind o serie de grupuri autonome (Armata Islamică – Islamic Army, Fundaţia Salvării Islamului – Islamic Salvation Foundation, Armata Islamică de Elibereare Locurilor Sfinte – Islamic Army for the Liberation of the Holy Places, Frontul Islamic Internaţional pentru Jihadul împotriva Evreilor şi Cruciaţilor – The World Islamic Front for Jihad Against Jews and Crusaders, Grupul pentru Apărarea Locurilor Sfinte – The Group for the Preservation of the Holy Sites – ostile intereselor Americii în regiunea Orientului Mijlociu.

Specialiştii din domeniul informaţiilor nu au ajuns încă să aibă o viziune comună asupra realităţilor care s-ar afla sub eticheta Al-Qaeda – Un bun exemplu în acest sens este că atunci când a fost rugat să confirme sau să infirme implicarea Al-Qaeda în atacurile din metroul londonez din 7 iulie 2005, şeful poliţiei din capitala Marii Britanii a declarat că el are îndoieli asupra existenţei unui grupări anume purtând această denumire care ar ascunde de fapt “un mod de operare” în cadrul căreia este oferit antrenament şi expertiză pentru realizarea de operaţiuni teroriste.

Al Qaeda nu este o organizaţie. Al Qaeda este un mod de operare … un cadru de acţiune. Al Qaeda deţine cu siguranţă capacitatea de a oferi antrenament… de a oferi expertiză… Şi cred că cu aşa ceva ne-am confruntat aici.” Ian Blair (vezi „Cops: London attacks were a homicide blasts”, publicat de Fox News, 15 iulie, 2005)

A fost Osama Bin Laden un „copil” al CIA?

Unele voci au susţinut că Osama Bin Laden şi gruparea lui) ar fi nişte „copiii ai CIA”, creaţi în „laboratoarele” Războiului Rece şi scăpaţi de sub control după aceea. Aşa cum susţine Steve Coll (Ghost Wars: The Secret History of the CIA, Afghanistan, and Bin Laden, from the Soviet Invasion to September 10, 2001, Penguin 2005) ajutorul american nu s-ar fi justificat din cel puţin trei motive – mai întâi pentru că recrutarea de voluntari străini nu se impunea, numărul mujahedinilor afgani ridicându-se la 250 000, mult peste cel al trupelor sovietice participante la operaţiuni, în al doilea rând pentru că fondurile obţinute din donaţiile mobilizate din lumea musulmană erau mai mult decât suficiente pentru acoperirea întregului efort militar presupus de insurgenţă, şi mai apoi pentru că voluntarii străini erau militanţi islamişti ostili deja Statelor Unite din cauza sprijinului acordat de acestea Israelului în cadrul conflictelor dintre statul evreu şi lumea arabă.

Argmentele acestuia sunt întărite de una dintre cele mai credibile surse în domeniu, reporterul CNN Peter Bergen, autorul primului interviu televizat acordat de Osama Ben Laden în 1997, şi unul dintre cei mai preemineneţi biografi ai liderului terrorist. Acesta spune, în propriile sale cuvinte:

“că CIA a l-a finanţat pe Ben Laden sau că la antrenat pe ben Laden…nu este decât o legendă. Nu există nicio dovadă asupra acestor lucruri … Ben Laden avea proprii lui bani, era deja anti-american şi opera în mod secret şi independent … adevarata poveste aici este că CIA nu avea nici cea mai mică ideea despre cine sunt aceşti indivizi până în 1996 când au început să îi urmărească” (Vezi Bergen: Bin Laden, CIA links hogwash, chat cu publicul pe situl CNN)

Ideologia urii

Înaintea atacurilor de la 11 septembrie 2001, liderii Al Qaeda au emis câteva fatwa pregătind corpusul doctrinar pe care se vor baza acţiunile lor viitoare.

Mai multe mesaje declarau începerea jihadului ca un sumum de acte violente menite să ducă la înlăturarea trupelor şi intereselor din ceea ce Osama Ben Laden numea “Pământurile Islamului”. Discursurile au fost înregistrate pe suport audio-video şi oferite mass media occidentale începând cu anul 1996. Cel mai important dintre mesaje este datat 23 februarie 1998 fiind co-semnat de ceea ce ar putea fi considerat a fi “echipa de conducere” a Al Qaeda – Osama Ben Laden, Ayman al-Zawahiri şi alte trei persoane – în mesaj “americanii şi aliaţii lor” – atât militari cât şi civili – sunt calificaţi în mod explicit fi inamici, uciderea lor fiind justificată în numele crediţei islamice. Acest mesaj poate fi considerat o declaraţie de război la nivel global – întrucât printr-o altă formulă explicită se recomandă lovirea inamicilor şi a intereselor lor în orice ţară, nu doar pe “Pământurile Islamului”.

“Uciderea americanilor şi a aliaţilor acestora – civili şi militari – este o datorie individuală a fiecărui musulman care este capabil să o facă în orice ţară în care acest lucru este cu putinţă, pentru a elibera Moscheea al-Aqsa (Ierusalim) şi sfintele moschei (Mecca, Medina) de sub influenţa lor şi pentru a forţa armatele lor să se retragă, înfrânte şi incapabile să ameninţe vreun musulman. Aceast lucru este conform cu cuvintele Lui Allah cel Atot-Puternic – luptaţi împotriva necredincioşilor împreună aşa cum şi ei tot împreună luptă împotriva voastră – şi- luptaţi cu ei până când va dispărea orice urmă de opresiune şi va învinge dreptatea şi credinţa în Allah (…) Noi – cu ajutorul lui Allah – chemăm pe toţi musulmanii care vor să fie răsplătiţi după voia Sa să îi ucidă pe americani şi să le lovească interesele oriunde şi oricând vor putea. De asemenea cerem teologilor musulmani (ullema-le) liderilor, tinerilor şi militarilor să lanseze atacuri asupra trupelor lui Satan-SUA şi ale sprijinitorilor diavolului ce s-au aliat cu acestea, şi să îi facă pe cei care sunt în spatele lor să sufere şi ei. (A se vedea textul fatwei din 1998, în arhiva electronica a Federation of American Scientists)

Mesajul nu era emis în numele Al-Qaeda – ci a unei entităţi numite Frontul Islamic Mondial de luptă împotriva Evreilor şi Cruciaţilor (al-Jabhah al-Islamiyya al-’Alamiyya li-Qital al-Yahud wal-Salibiyyin)

Moştenirea lui Bin Laden

Din păcate ura este ca o otravă care intoxică visele oamenilor. În data de 3 februarie 2006, pe străzile Londrei pe traseul dintre London Central Mosque (gara Marylebon) şi Ambasada Danemarcei (gara Knightsbridge) a avut loc un marş de protest al comunităţii musulmane împotrivă publicării de către cotidianul danez Jylland Posten a 12 caricaturi care puneau câteva probleme spinoase ale Islamului contemporan. Printre pancardele purtate erau şi unele pe care se putea citi “Massacre those who insult Islam” (Ucideţii pe cei care insultă Islamul); “Butcher those who mock Islam” (Măcelăriţii pe cei care iau în derîdere Islamul); “Be prepared for the real holocaust” (Pregătiţi-vă pentru adevăratul holocaust); “Europe you will pay, Bin Laden is on his way” (Europa vei plăti, Bin Laden va lovi), “7/7 is on its way” (Va mai veni un 7/7). La marş au participat aproape 3 500 de persoane potrivit rapoartelor poliţiei londoneze, dintre care aproape jumătate (40%) ar fi reprezentat nucleul cel mai vocal (a se vedea raportul oficial ataşat în materialul BBC “Press pack ‘encouraged activists’). Marşul avea loc la mai puţin de un an de la 7/7 “replica” britanică a atacurilor de la 11 Septembrie.

Sunt doar câteva “voci” într-o mulţime… aprecierea lor poate fi subiectivă

Sondajele de opinie vin să aducă mai multă obiectivitate în evaluarea moştenirii lui Bin Laden. Un studiu al World Public Opion (un proiect al Program on International Policy Attitudes din cadrul Maryland University) realizat cross-country în 2007 şi 2008, în Egipt, Indonezia şi Pakistan, ţări importante ale Lumii Musulmane indică faptul că, cel puţin în aceste ţări se numeroşi indivizi care gândesc ca Bin Laden. La întrebarea “Cât de justificate consideraţi a fi masacrele sau asasinatele săvârşite pentru a atingerea unor obiective politice sau religioase” au răspuns “Puternic justificate”, în Egipt – 5% în 2007 şi 2% în 2008, în Indonezia – 1% în 2007 şi 0% în 2008, în Pakistan – 1% în 2007 şi 13% în 2008.

Ei nu sunt mulţi comparativ cu majoritatea musulmanilor. Dar sunt suficienţi pentru a reprezenta o ameninţare continuă.

(Standard.ro, 11-12 septembrie 2011)